Lupta din Dealul Spirii

Despre primele organizari în domeniul prevenirii si stingerii incendiilor exista date si informatii înca din antichitate. La Roma si în alte orase ale imperiului functionau asa numitele cohorte de vigiles însarcinate cu supravegherea modului în care era folosit focul, dar si cu interventia în caz de incendiu. Evul mediu, cu cetatile si orasele sale aglomerate, nesistematizate, cu majoritatea cladirilor construite din lemn, a consacrat formula echipelor de interventie puse la dispozitie de bresle, care actionau la chemarea mai marilor oraselor cu mijloace de stingere specifice profesiei: galeti si butoaie (sacale) pentru apa, pompe manuale, topoare si alte mijloace de dezvelit si demolat, scari etc.

Drapelul Pompierilor inmanat regelui Carol

Epoca moderna inaugrata de prima revolutie industriala, care a facut posibila trecerea de la productia manufacturiera la cea de masa, industriala, generata de aparitia masinilor si mecanismelor actionate de abur, a permis dezvoltarea comunitatilor umane, cresterea în dimensiune a oraselor, aparitia unor noi pericole de incendiu. Acestea sunt argumentele care au condus la aparitia serviciilor de aparare împotriva incendiilor, alcatuite din oameni platiti si pregatiti permanent sa faca fata pericolelor. Asemenea organizari aflate sub autoritatea organelor administrative ale marilor orase din Muntenia si Moldova, în principal la Iasi si la Bucuresti, dar si din Transilvania au aparut înca din secolele XVII - XVIII. Însa eficienta respectivelor servicii era mult diminuata fie datorita slabei organizari si motivatii pentru pregatire si interventie, fie datorita slabei dotari si inexistentei unor reglementari clare în domeniul prevenirii incendiilor (mai ales în Muntenia si Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglemntarile impuse de Cancelaria de la Viena).

Pompieri sec. XIX

Un motiv dintre cele mai serioase pentru organizarea temeinica a apararii împotriva incendiilor l-a constituit declansarea, din neglijenta ori puse de trupele de ocupatie pe timpul deselor razboiaie ruso - austr - turce, a unor mari incendii care au distrus aproape în întregime multe din orasele tarii, sinistre în fata carora comunitatile umane asistau neputincioase. Pacea de la Adrianopole din anul 1829, încheiata în urma razboiului ruso – turc, consfintea, prin prevederile sale, obtinerea unei relative autonomii a Tarilor Române fata de Imperiul Otoman si intrarea lor sub protectorat rusesc. Consecvent politicii sale în atitudinea fata de români, Imperiul Tarist nutrea speranta înglobarii treptate a acestora (începutul îl facuse cu Basarabia, la 1812), înglobare pe care evenimentele istorice ulterioare nu au mai permis-o. Paradoxal însa, masurile luate de administratia ruseasca în cele doua Principate – Muntenia si Moldova – vor pregati terenul pentru emanciparea acestora, chiar daca nu s-a dorit acest lucru decât, în parte, si în raport cu turcii. Printre înnoirile impuse în Regulamentul Organic, înfiintarea primelor nuclee ale armatei nationale s-a impus ca una dintre cele mai importante. Aceasta realizare a constituit suportul cel mai temeinic pentru aparitia armei pompierilor. Esecul organizarilor anterioare ale activitatii de stingere a incendiilor – în special de la nivelul celor doua capitale, Bucuresti si Iasi, - au determinat cautari pentru gasirea unei structuri eficace, de tip militar. În acest mod se rezolvau problemele disciplinei, pregatirii specifice, dotarii, interventiei rapide (înca din primele faze ale dezvoltarii incendiilor, altminteri nu se mai putea face nimic, dat fiind ca majoritatea cladirilor din cele orase erau din lemn), motivatiei reduse a civililor pentru participarea la interventii, precum multe alte greutati cu care se confruntasera organizarile anterioare. Autorul idei de organizare militara a pompierilor a fost un general rus, aflat în Muntenia, pe nume Starov. Initiat la 1833, proiectul de organizare – „Formiruirea comandei de foc supt numirea de roata de pompieri pentru orasul Bucuresti”, va fi aplicat de mai ambitiosul domn al Moldovei, Mihail Grigore Sturza, la Iasi, în anul 1835. Practic dupa o perioada de numai patru luni si jumatate, la 15 mai acelasi an „roata de pojarnici” de la Iasi îsi intra în atributii. Caracterul militar al respectivei formatiuni provenea din însasi denumirea ei, „roata” corespunzând structurii si organizarii companiei, ca subunitate militara valabila si astazi. De asemenea, existenta unei cazarmi în care functionau reguli militare, personalul care provenea de la celelalte unitati militare constituite si care îsi mentinea gradele, uniforma (în buna masura), obligatiile si drepturile aferente, similare cu ale personalului militar, instructia cu specific militar - dar si profesional - pompierisitic, dotarea cu armament de infanterie, toate aceste argumente confirma ideea structurii si organizarii de tip militar a primei unitati de pompieri de la Iasi.

sus

Foisorul de Foc

La Bucuresti, o asemenea structura apare 10 ani mai târziu, în 1845, efectivele sale fiind considerabil mai mari decât ale companiei din Iasi, dupa cum si capitala de atunci a Munteniei era mai întinsa si mai populata decât cea a Moldovei. Decalajul de 10 ani între aparitiile celor doua unitati de pompieri militari poate fi explicat, în buna masura, prin preocuparea autoritatilor de la Bucuresti pentru o mai temeinica pregatire de specialitate a celor care urmau sa încadreze compania de pompieri, lucru care s-a vazut pe timpul incendiului de la 23 martie 1847 - supranumit Focul cel mare - sinistru care prin dimensiuni este unic în analele Bucurestilor. Prezenti la datorie, pompierii militari „luptând cu barbatie si râvna, ... ajutati de infanteristii Regimentului 2, de ostasi din cavalerie, au fost nevoiti doar sa se margineasca la protejarea cartierelor orasului situate în afara cercului de foc". Chiar si asa printre victimele prapadului s-a aflat si un ostas pompier. Era primul, din lungul sir al pompierilor militari, care si-a dat viata pentru a o salva pe a semenilor.

Focul cel Mare

Anul revolutionar 1848 va consacra pentru totdeauna virtutile patriotice si jertfa de sine - de aceasta data pentru idealurile democratiei si independentei - ale pompierilor militari. Nici nu se vindecasera ranile sinistrului din martie 1847 când, la 13 Septembrie 1848, sângele ostasilor pompieri din Bucuresti si a infanteristilor, a înrosit cazarma din Dealul Spiri si împrejurimile sale. Toate sursele istorice, martorii oculari, contemporanii bataliei, apreciaza în unanimitate ca majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morti si tot atâtia raniti) au fost date de pompieri, ei aflându-se în vâltoarea înclestarii. Un sir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor. Veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima decoratie militara româneasca - Pro virtute militari, înfiintata de marele domn al unirii de la 1859, Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoastere a eroismului pompierilor, data de 13 Septembrie 1863 a fost aleasa pentru înmânarea noilor drapele de lupta Ostirii Tarii, Batalionul de pompieri Bucuresti (înfiintat înca din 1861) primind primul drapel de lupta din chiar mâna domnitorului.

sus

Pompieri sec. XIX

*Recunoasterea faptului ca 13 Septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative momente din traditiile de lupta ale armei pompierilor a fost unanima, indiferent de epocile istorice pe care si regimurile politice prin care a trecut tara. Drept urmare, ziua de 13 Septembrie a fost sarbatorita dintotdeauna ca fiind ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA însa a fost legal oficializata dupa razboi, fiind prevazuta prin Legea 121/1996 prinvind organizarea si functionarea Corpului Pompierilor Miliotari, dar si prin Hotarârea Guvernului 1490/2004 pentru aprobarea regulamentului de organizare si functionare a Inspectoratului General pentru Situatii de Urgenta. Niciodata capitolul din Istoria Nationala dedicat anului revolutionar 1848 n-a facut abstractie, indiferent de vremuri, de sângeroasa si inegala confruntare dintre ostasii companiei de pompieri din Bucuresti si o coloana a armatei otomane. Atunci au cazut la datorie aproape jumatate din efectivele pompierilor, Dealul Spirii devenind, prin aceasta tragica fapta de arme, un simbol al jertfei si iubirii de tara.

Monumentul Eroilor Pompieri

Pe timpul domniei lui Cuza pompierii au beneficiat de atentia sa deosebita, capul ostii inspectându-i des si fiind multumit, de fiecare data, de modul cum se prezentau cazarmile si oamenii. Traditiile consemneaza, în acei ani, si trimiterea în strainatate (la Paris) pentru perfectionarea pregatirii, a primului ofiter de pompieri.

Caracterul militar si structura organizatorica specifica aveau sa fie întarite si statornicite prin înaltul Decret Regal 702, din anul 1874, act normativ care modifica Legea pentru organizarea armatei. Pompierii vor intra în subordinea Ministerului de Razboi, constituindu-se ca unitati si subunitati în compunerea artileriei teritoriale. Batalionul de pompieri Bucuresti devine divizion, iar companiile din Galati, Iasi si Craiova, baterii de artilerie; celelalte companii si sectii de pompieri vor încadra semi-baterii si “sectiuni”. Jumatate din tunurile cu care au fost înzestrati pompierii-artileristi erau de asalt, calibru 152,4 mm. Instructia se va împarti în doua - artileristica si de pompieri.

Reamplasarea Monumentului Eroilor Pompieri

Eficienta acestui tip de organizare si pregatire a pompierilor se va materializa pe timpul Razboiului pentru Independenta de Stat a României din anii 1877 - 1878. Participanti, în compunerea bateriilor de coasta si a bateriilor active, dar si a coloanelor de transport munitii, ei si-au adus contributia la asediul Vidinului, Rahovei si Plevnei, jurnalele de operatii mentionându-i ca pe ostasi destoinici, plini de curaj si profesionalism. Eroismul unora dintre pompieri, cum a fost capitanul Gheorghe Lupascu, a fost rasplatit cu cele mai înalte decoratii de razboi, românesti si rusesti - Steaua României si Crucea Sfântul Gheorghe.

sus

Dupa Razboiul de Independenta, cele 14 baterii de pompieri-artileristi au trecut direct în subordinea regimentelor de artilerie, situatie care a durat pâna în anul 1912 când, prin înaltul Decret Regal 2222 s-a înfiintat Inspectoratul Pompierilor Militari. Procesul de reforma a institutiei pompierilor stagneaza pe timpul primului razboi mondial si va fi reluat odata cu numirea locotenent-colonelului (ulterior colonel) Gheorghe Pohrib ca inspector general al pompierilor. De numele acestui ofiter (artilerist ca origine, dar mutat la pompieri înca din 1907) sunt legate, de departe, cele mai însemnate realizari din istoria armei. Prin pasiunea sa pentru munca si înalta competenta a reusit ca, în scurt timp, sa îmbunatateasca dotarea companiilor de pompieri din orasele mari ale tarii cu cele mai performante masini de stins incendii (de regula, germane). La insistentele sale, pe întreg teritoriul românesc - cu predilectie în Transilvania, Basarabia, Bucovina si Cadrilater au luat fiinta peste 50 de noi subunitati de pompieri subordonate grupurilor teritoriale, înfiintate prin respectarea, de regula, a principiilor administrati - teritoriale si economice. Printr-o ampla documentare, inclusiv în strainatate, colonelul Gheorghe Pohrib si-a adus contributia la fundamentarea si legiferarea conceptiei privind apararea pasiva (actuala protectie civila) a teritoriului. Legea 1245/1933 si Regulamentul nr. 10, de aplicare a acesteia, stabileau pompierilor atributiile de baza în organizarea, conducerea si desfasurarea apararii pasive a teritoriului. Începând cu respectivul an, în dotarea pompierilor militari se vor regasi autospeciale, materiale si accesorii necesare salvarii persoanelor de sub darâmaturi, degazarii, ridicarii si distrugerii bombelor neexplodate, înstiintarii populatiei, primul ajutor medical etc. Pregatirea efectivelor proprii si a populatiei ia proportii, la exercitiile de aparare pasiva participând, cu diverse ocazii, cele mai înalte autoritati ale statului (inclusiv regele Carol II). Colonelului Gheorghe Pohrib, comandant al pompierilor din 1920 pâna în 1937, i se datoreaza aparitia primei reviste de specialitate a pompierilor Buletinul Pompierilor Români, precum si transformarea Inspectoratului Pompierilor Militari în comandament de arma, la 2 august 1929. Cei peste 17 ani de activitate în fruntea pompierilor au legat definitiv numele colonelului Gheorghe Pohrib de destinul acestei arme, fostul artilerist reusind s-o slujeasca asa cum nimeni n-a mai facut-o pâna la el. Eforturile care s-au depus dupa pensionarea sa au determinat ca, pe durata marii conflagratii care a fost cel de-al doilea razboi mondial, pompierii militari sa-si îndeplineasca în cele mai bune conditii misiunile. Pe timpul bombardamentelor sovietice de la începutul razboiului si apoi al atacurilor aviatiei anglo-americane, sub ploaia de bombe si foc, pompieri din Bucuresti, Ploiesti, Câmpina, Craiova, Brasov, lasi, Constanta si din alte orase ale tarii au stârnit admiratia si recunostinta populatiei si autoritatilor vremii. Memorabile ramân interventiile din 1-3 august 1943 de la Ploiesti, din 4 aprilie 1944 de la Bucuresti, precum si din perioada martie-august 1944 din marile orase ale tarii, prilejuri cu care au fost salvate nenumarate vieti si inestimabile bunuri materiale. Datorita unitatilor pompieri - aparare pasiva din Ploiesti si din marile orase apropiate (în special a celor din Bucuresti, dar si din Buzau, Cîmpina, Sinaia, Brasov etc.), în coopperare cu cele germane, principalele rafinarii ale României atacate de aviatia anglo - americana, au fost eficient protejate fiind în masura sa-si reia rapid productia. Totodata, au fost salvate de la distrugere Universitatea din Bucuresti, Presedentia Consiliului de Ministri, Ateneul Român, Palatul Regal, Palatul Telefoanelor, C.E.C.- ul central, alte si alte edificii si întreprinderi industriale.

La jertfa de sânge a fiilor tarii pe câmpurile de lupta din est ori din vest (cifrate dupa unii autori la peste sapte sute de mii de vieti) s-a adaugat si cele ale pompierilor, numai pe timpul atacului aviatiei germane din 24 august 1944 pierind la datorie cinci ostasi. Sacrificiile si lipsurile îndurate de populatie în timpul razboiului au fost resimtite, în egala masura, si de pompierii militari. Un ordin circular al vremii stipula ca la masa trupei se va da de trei ori pe saptamâna mamaliga în loc de pâine, se va renunta la felul doi pentru masa de prânz, iar în zilele de luni, miercuri si vineri, la masa de seara se va posti. Dupa anul 1940, în dotarea pompierilor nu s-a mai introdus nici o masina de stins incendii, toate eforturile fiind îndreptate catre dotarea armatei.

Sfârsitul razboiului gaseste unitatile de pompieri din Basarabia, Bucovina si Moldova evacuate (care au mai apucat), în curs de evacuare, distruse sau desfiintate (batalioanele din Odesa, Chisinau si Cernauti), iar pe cele din Muntenia la limita supravietuirii. Chiar si asa, putinele mijloace care le mai ramasesera (în special masinile de transport si caii) au fost rechizitionate de armata sovietica. În perioada care a urmat pâna la sfârsitul anului 1948 situatia a devenit disperata în cazul unora dintre subunitatile de pompieri din Moldova, mai ales. Amintim aici cazul sectiei din orasul Husi, care nu mai dispunea de nici un fel de utilaj de stingere, fiind nevoita ca, la un incendiu din 10 martie 1945, sa organizeze un „releu de galeti" pentru stingerea acestuia, operatiune care a durat sase ore si jumatate.

sus

În domeniul organizatoric, sfârsitul razboiului debuteaza cu modificari importante. Astfel, în Ordinul Marelui Stat Major nr. 51.666 din 5 mai 1945 se stipula ca „Pompierii militari vor trece cu organizarea actuala la Ministerul Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea si situatiile armatei - Ministerul de Interne va prelua asupra sa dotarea, întrebuintarea si inductia acestui personal". Ca urmare a acestui ordin, Comandamentul Corpului Pompierilor Militari redevine Inspectoratul General al Pompierilor, batalioanele din Bucuresti si Ploiesti devin Grupuri de pompieri (batalionul de pompieri - aparare pasiva Bucuresti fusese desfiintat înca din aprilie 1945). Decretul-lege 2530 din august 1945 care stabilea cadrul de trecere a armatei române la conditii de pace arata ca „Pompierii militari, … nu mai fac parte din cadrele armatei, urmând a fi organizati ca institutie civila de catre Ministerul Afacerilor Interne”. În acelasi an 1945, în luna septembrie, începe încadrarea cu efective a subunitatilor din Ardealul de Nord, revenit în granitele nationale în martie 1945. La prevederile Decretului 2530 se revine dupa un an, prin Decretul-lege 1909, care stabilea ca „pompierii militari nu fac parte din cadrele armatei, însa ei se vor încadra cu personal de catre Ministerul de Razboi si Marele Stat Major”. Aceasta prevedere lasa deschisa încadrarea cu personal militar si nu se mai punea problema ca institutia sa devina civila. Cu respectivul prilej, tinerii încep a fi încorporati direct la pompieri (nu mai provin de la Ministerul de Razboi, dupa ce se instruisera în prealabil, timp de un an, în unitati apartinatoare acestuia). Asa se face ca, din seria a treia a contingentului 1946, pompierii primeau spre completare 3.500 de recruti. Faptul ca institutia pompierilor era în completa subordonare a Ministerului de Interne este demonstrat si de primele decizii ministeriale - comune, ale acestui minister, cu acelea ale industriei, agriculturii, finantelor, minelor, comertului, petrolului etc., care reglementau organizarea prevenirii si stingerii incendiilor în cadrul respectivelor domenii. În sfârsit, dupa semnarea Pacii de la Paris (care nu recunostea României nici macar calitatea de cobeligerant si îi impunea conditii grele, ca „tara învinsa”) în cadrul masurilor pentru stabilirea fortelor armate, institutia se reorganizeaza pe 11 grupuri de pompieri (12 la sfârsitul anului), 29 de companii si 80 de sectii. Inspectoratul General al Pompierilor, împreuna cu Inspectoratul Jandarmeriei si Comandamentul Trupelor de Graniceri, se va regasi în cadrul unui „secretariat general pentru trupe” din Ministerul Afacerilor Interne (cu stat major, logistica, directie superioara pentru trupe etc.).

Cu anul 1948 începe un prim ciclu organizatoric, de dupa razboi din viata institutieipompierilor militari. Cu acest prilej se va pune problema existentei unei companii de pompieri în fiecare capitala de judet (lucru ce nu s-a realizat decât peste 20 de ani, în 1968), vor fi organizate doua centre de instructie ale pompierilor, la Grozavesti si Târgu Mures, iar cu prilejul centenarului Revolutiei de la 1848 s-a discutat, pentru prima oara, despre necesitatea organizarii unui muzeu permanent al pompierilor, realizat în 1963. Tot în 1948 reapare Buletinul Pompierilor Români - care îsi încetase aparitia în ianuarie 1944 - sub denumirea de „Paza contra incendiilor” (astazi revista „Pompierii Români”). Anul 1949 este important pentru revenirea la denumirea de Comandament al Pompierilor, efectivele din subordinea celor cinci „grupuri administrative de paza contra incendiilor” fiind de 225 ofiteri, 349 subofiteri, 22 maistri militari si 5.347 militari în termen. Dupa aparitia Legii 5/1950 privind organizarea administrativ-teritoriala a tarii, grupurile de pompieri capata denumirea de „servicii regionale de paza contra incendiilor” care vor deveni „grupuri regionale” în anul 1952, efectivele pompierilor militari de la nivelul acestui an fiind considerabil mai mari decât în anul 1949 (1.312 ofiteri, 3.055 subofiteri si maistri militari, 360 angajati civili si 10.508 militari în termen) Comandamentul Pompierilor transformându-se în Directia Pompierilor din Ministerul Afacerilor Interne. În septembrie 1953 se înfiinteaza „inspectiile regionale de prevenirea incendiilor” (care aveau în subordine inspectii regionale si orasenesti). Pentru Regiunea Mures - Autonoma Maghiara se înfiinteaza Serviciul Regional de Pompieri Târgu-Mures al carui nivel de autonomie, însa, nu era similar cu al formatiunii teritoriale deservite. În sfârsit, anul 1955 - definitoriu pentru reducerile de efective ale Ministerului de Interne - afecteaza si trupele de pompieri. Sunt desfiintate 17 sectii de pompieri, companiile Bârlad si Stei devin grupuri regionale (este evidenta legatura între locurile de bastina ale lui Gheorghiu-Dej si Petru Groaza si aceste schimbari, însa cele doua grupuri n-au functionat decât pâna în 1957), iar numarul efectivelor se reduce drastic: de la 3.046 de subofiteri la 1.797, iar al trupei de la 11.251 la 5.405, reduceri mai mici operându-se si la categoria ofiteri (de la 1.262 la 1.098). Perioada 1957-1967 este caracterizata prin stabilitate organizatorica, acum functionând 17 grupuri regionale, cu 108 companii de pompieri, doua companii scoala si una de gospodarie.

sus

Legea 57/1968 pentru organizarea administrativ-teritoriala a tarii, conform careia se înfiintau 39 de judete, marcheaza aparitia grupurilor judetene de pompieri si a Grupului de pompieri ai municipiului Bucuresti, ca mare unitate de pompieri. Dupa 1968, modificari de substanta în organizarea pompierilor nu s-au mai produs, decât poate prin aparitia unor companii de pompieri amplasate pe unele platforme industriale (în urma sinistrului de la Pitesti din 1974), a Poligonului de încercari si experimentari de la Boldesti (tot în 1974), a Scolii de ofiteri pompieri (astazi Facultatea de Pompieri) din Bucuresti (in 1976), precum si a Scolii de subofiteri pompieri de la Boldesti, în 1986. Este de mentionat ca ofiterii pompieri s-au pregatit, înca din 1948, succesiv, la Bucuresti, Oradea si Sibiu, iar subofiterii la Bucuresti (înca din 1931) si Câmpina. In esenta, anul 1989 a încheiat cel de-al doilea ciclu organizatoric, de dupa razboi, institutia popmpierilor aparând ca o structura de sine statatoare, distincta, în cadrul Ministerului de Interne, cu activitatea pusa pe temeinice baze legate, recunoscuta ca atare pe plan national si international.

Momentul decembrie 1989 a constituit un nou început si pentru pompierii militari, mai ales privind fundamentarea cadrului legal de organizare si functionare. Cele mai importante acte normative privind organizarea pompierilor, dar si a propriei activitati, au fost Legea 121/1996 privind organizarea si functionarea Corpului Pompieirlor Militari si Ordonanta Guvernului 60/1997, aprobata cu Legea 212 din acelasi an. Trebuie mentionat ca anterior acestor acte normative, dar si ulterior au fost elaborate si emise o multitudine de alte acte normative cu impact deosebit asupra reglementariii activitatii de aparare împotriva incendiilor si a dezastrelor. În acelasi timp, au fost înfiintate peste 100 de subunitati de pompieri, iar ca urmare a diversificarii misiunilor acestora au aparut statii de interventie pentru pentru asistentaa medicala si descarcerare, pioneratul în domeniu debutând la Tg. Mures, renumit acum prin echipa doctorului Raed Arafat (decorat de Presedintele României în 31 decembrie 2005). În prezent echipaje de descarcerare exista în toate judetele tarii. De mentionat ca noile subunitati au fost înfiintate, în principal, pentru micsorarea timpului de raspuns la incendii si în alte situatii de urgenta, iar dotarea si efectivele acestora au fost asigurate, de regula, prin redistribuire.

Un capitol important din evolutia armei pompierilor l-a constituit si îl constituie asigurarea dotarii subunitatilor cu tehnica si utilaje de interventie. Pâna la sfârsitul primului razboi, dar si pe toata perioada interbelica pompele si utilajele de stins incendii proveneau din afara. În acest sens, Muzeul National la Pompierilor detine o bogata si interesanta colectie, care reflecta evolutia asigurarii stingerii incendiilor în raport de progresul tehnico - economic, de-a lungul timpului.

In perioada interbelica industria româneasca producea o gama larga de accesorii pentru pompieri si, la sfârsitul deceniului patru, I.M.A.S.A - Arad a fabricat prima autopompa cisterna cu rezervor de 1000 litri de apa. „Industria româna pentru aparate de stins incendiu" producea, printre altele, stingatoare manuale „Pompier” cu praf si spuma, având capacitati cuprinse între 50 si 200 de litri, precum si pompa manuala de acelasi tip, cu un debit de 150 litri/min. si distanta de refulare de 27 de metri. Razboiul a încetinit si apoi a întrerupt productia autohtona provocând o pauza de zece ani - situatie deloc benefica pompierilor.

sus

La sfârsitul razboiului, în 1945, dezorganizarea unitatilor de pompieri era dublata de o situatie mai mult decât deficitara în privinta dotarii. Nemaivorbind de masinile de transport, rechizitionate de ocupantul sovietic (considerate „captura de razboi") în dotarea pompierilor militari se mai aflau doar 149 de autospeciale si motopompe, vechi si cu multiple defectiuni, marea lor majoritate descompletate, cu improvizatii si defectiuni la principalele sisteme si instalatii. Posibilitatile de reparare erau extrem de reduse, lipseau piesele de schimb, dificultate accentuata si de existente a peste 18 tipuri de masini. Subunitatile din Bucuresti detineau 33 din totalul masinilor, la Iasi, Timisoara, Craiova, Alba Iulia si Tecuci se aflau câte patru, iar în celelalte subunitati maxim 1-2 autospeciale (cazul sectiei din Husi, amintit deja, era singular). Din cele 33 de masini si utilaje de stingere aflate în dotarea Batalionului din Bucuresti, 18 erau autopompe cisterna (Mercedes-Benz si Magirus), sase erau autoscari mecanice (trei Magirus, din care doua de 45 m). Capitala mai detinea sase motopompe si trei autopompe. Pâna la 1948, aceasta dotare precara nu a suferit nici o modificare. Marele deficit a fost acoperit, în buna masura, la finele anului urmator, cu 100 autopompe cisterna PRAGA, fabricate la Arad dupa licenta cehoslovaca. Acest model de autospeciala, cu cazanul de 2100 litri, deservita de opt servanti si doi subofiteri, care se deplasa cu o viteza maxima de 60 km/ora, s-a aflat în serviciu timp de 15 ani. În anii 1949-1950, la Uzinele Vulcan din Bucuresti au fost asimilate si s-au fabricat 50 de auto-pompe cisterna SKODA 706, cu motor Diesel. Anul 1950 este marcat de începutul specializarii Întreprinderii Metalurgice „Banateana” din Timisoara în producerea de masini, utilaje si accesorii pentru stingerea incendiilor. Pâna în 1954, de pe banda de demontaj a acestei uzine au iesit 400 de autopompe cisterna PRAGA R.N, iar din 1953 si pâna în 1960, peste 2.000 de motopompe IMB-53. Din 1956 începe productia unor autospeciale de conceptie româneasca, tip S.R. (101, 104, 132, 114), fabricându-se peste 1.000 de autopompe cisterna si mai bine de 700 de alte tipuri: autotunuri pentru lucrul cu spuma, pentru praf si pulberi stingatoare, pentru evacuarea fumului si gazelor etc. Premiera absoluta pe plan national (în lume mai existau doar sase state care mai aveau în dotare asemenea autospeciala) a constituit-o constructia, pe sasiu S.R. 114, în 1971, a autospecialei cu jet de gaze (produse de un motor de avion cu reactie) destinata stingerii incendiilor de sonde. Uulterior s-au mai construit si alte exemplare, pe sasiu Roman, iar comportarea lor a fost recunoscuta si elogiata si în exteriorul tarii.

O a doua etapa în dotarea pompierilor români începe dupa incendiu de pe platforma petrochimica de la Pitesti, din 1974, care a produs imense pagube materiale si pierderi de vieti omenesti. Perioada este importanta prin faptul ca s-a renuntat, aproape în totalitate, la folosirea masinilor cu motoare pe benzina. A fost redus la maxim importul si s-au produs autospeciale de capacitati mari si cu posibilitati de lucru multiple (cu patru substante de stingere, în final). Pâna în anii ’90 industria româneasca a produs, pentru nevoi interne (si pentru export) cca. 3.000 de autospeciale. Tot aceasta perioada au fost fabricate 12 nave maritime si fluviale de stins incendii, precum si 20 de trenuri de pervenire si stingere a incendiilor, cu dotare complexa si performante de lucru dintre cele mai înalte. Practic, la nivelul anilor '80 tehnica de lupta a pompierilor militari era complet înnoita.

Au amintite deja câteva repere ale evolutiei institutiei pompierilor în plan legislativ. Abordarea problemei din acest punct de vedere trebuie sa faca trimitere, în mod necesar, la doua importante momente: 3 aprilie 1936, când prin înaltul Decret Regal 815 a fost promulgata Legea privind organizarea pompierilor si 16 octombrie 1996 când, sub numarul 121, apare Legea privind organizarea si functionarea Corpului Pompierilor Militari. În cei 60 de ani ce despart cele doua momente, sunt de mentionat o serie de reglementari, iar dintre care cele mai importante au fost Decretele 167/1974, 232/1974, republicat în 1978, 277/1979, precum si multe Hotarâri ale Consiliului de Ministri (190/1951, 169/1963. 1653/1974 e.t.c.). Importante au fost si unele decizii ale factorului politic, prin care s-a sporit numarul efectivelor si s-au înfiintat noi subunitati de pompieri, în urma unor dezastre cum au fost acelea de la Pitesti, Teleajen etc.

sus

* * *

Procesul de modernizare a prevenirii si interventiei pentru limitarea efectelor incendiilor si altor tipuri de dezastre, calamitarti, catastrofe, explozii, accidente de orice natura, denumite în mod generic situatii de urgenta, nu ar fi fost complet si eficient daca nu ar fi reunit din punct de vedere organizatoric si al reglementarilor specifice doua institutii care, de altfel, au mai functionat împreuna în anii 1933 - 1945. Este vorba de institutia pompierilor militari si protectia civila, reprezentate la nivel central de catre Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari si Comandamentul Protectiei Civile, iar în plan teritorial de catre gurpurile si birgazile de pompieri militari si de catre inspectoratele judetene de protectie civila. În mod concret, fuziunea celor doua institutii a fost prevazuta înca prin Ordonanta Guvernului 291/2000, care nu a putut fi aplicata în cursul anului 2001 din cauza multelor imperfectiuni, apoi de catre Ordonanta 88/2001, act normativ completat si modificat în repetate rânduri, ultima completare mai importanta fiind prin Ordonanta de Urgenta nr. 25/2004 aprobata si modificata prin Legea 329/2004, care a suferit, la rândul ei, modificari prin Ordonanta Guvernului 191/2005. Aplicarea Ordonantei Guvernului 88/2001, cu suita de modificari si completari mentionate, n-ar fi fost posibila fara stabilirea conceptiei si a cadrului general, dar specific, de organizare si functionare a Sistemului National de Management al Situatiilor de Urgenta, lucru realizat prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 21/2004, modificata si aprobata de Legea nr. 15/2005, precum si de o serie de hotarâri ale Guvernului României din 2004, cele mai importante fiind nominalizate la capitolul destinat principalelor reglementari privind organizarea si functionarea Inspectoratului General pentru Situatii de Urgenta si a serviciilor de urgenta profesioniste si voluntare, precum si privind atributiile legale care revin acestora si altor autoritati centrale si locale în managemntul situatiilor de urgenta. Toate acestea, precum si asimilarea standardelor europene în domeniile apararii împotriva incendiilor si protectiei civile, fac din institutia serviciilor profesioniste de urgenta un compatibila cerintelor de integrare în Uniunea Europeana, conditii pe care le-a îndeplinit înca de anul trecut în urma evaluarii efectuate, la nivelul Ministerului Administratiei si Internelor, de catre un grup de experti ai acesteia.