IGSU

Filozoful german Oswald Spengler spunea că omul este un animal care construieşte oraşe. Aglomerările urbane conţin premisele izbucnirii incendiilor, de unde şi nevoia apărării împotriva flăcărilor distrugătoare. În Alexandria Egiptului elenistic, unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii greco-romane, autorităţile au înfiinţat o brigadă de pompieri, ale cărei efective erau împărţite pe cartiere. După modelul acestei structuri, împăratul Augustus a creat, doar la Roma, trupele de vigili, formaţiuni însărcinate cu stingerea incendiilor şi menţinerea ordinii publice, recrutate exclusiv din rândurile liberţilor, cum se numeau sclavii eliberaţi. Corpul vigililor, ce făcea parte din garnizoana Romei, număra 7000 de oameni şi funcţiona pe baze militare, fiind împărţit în şapte cohorte. Fiecare subunitate de acest fel avea ca zonă de responsabilitate două regiuni dintre cele 14 ale marelui oraş. Cohortele, compuse din câte şapte centurii, erau conduse de tribuni militari, iar în fruntea corpului se afla prefectul vigililor. Cazărmile principale se numeau stationes, iar corpurile de gardă, excubitorii. Ofiţerii vigililor aveau şi atribuţii de prevenire a incendiilor, atent reglementate în legislaţia epocii. În provinciile imperiului, deci şi în Dacia, stingerea incendiilor era apanajul colegiilor de meseriaşi, organizate ca nişte corporaţii. Statul le obliga la prestaţii cu caracter public. Organizarea colegiilor o imita pe cea militară. Alături de meseriaşi, interveneau şi paznicii de noapte, aşa numiţii nocturnes, ce se subordonau edililor. Săpăturile arheologice au scos la iveală la Congri, lângă Gherla, un altar din secolul al III-lea, ridicat în onoarea oamenilor din gărzile de noapte. De-a lungul Evului Mediu, perioadă în care incendiile au transformat în scrum oraşe întregi, lupta cu flăcările a căzut în sarcina breslelor, ai căror membri participau şi la apărarea pe timp de asediu. Fiecare breaslă avea în grijă un turn al zidurilor. Mărturie stau, şi în ţara noastră, bastioanele vechilor fortificaţii, cum ar fi cele din Sighişoara, Braşov sau alte oraşe transilvane. Cu timpul, autorităţile au luat măsuri de prevenire a incendiilor. În secolul al XVI-lea, edilii din Grenoble şi Dijon interzic acoperişurile din paie. O ordonanţă regală franceză, de la 1781, îi obliga pe proprietarii de case să cureţe coşurile de fum de patru ori pe an. Inovaţiile tehnologice din vremea Renaşterii deschid o nouă epocă. Odată cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în oraşele europene, încep să apară structuri profesioniste de intervenţie dotate cu pompe. În 1690, olandezul Jan van der Heyde a anunţat un nou tip de pompă, care arunca apa printr-un furtun de piele prevăzut cu ţeavă de refulare. Utilajul olandez a făcut furori în epocă. La Paris a fost înfiinţată prima brigadă de pompieri în 1716, sub numele de „Compagnie des garde-pompes”. Membrii acesteia aveau uniforme şi căşti de protecţie. În 1726, la Istanbul a apărut serviciul de tulumbagii, împărţit pe cartiere. Semnalul de primejdie la foc se dădea din foişoare. Prin filieră fanariotă, această formă de organizare a ajuns şi în Ţara Românească şi Moldova, cum au fost steagurile de foc din Bucureşti. Până la fanarioţi, pârcălabii şi căpitanii cetăţilor din cele două principate, împreună cu străjile şi paznicii, răspundeau de stingerea incendiilor. Alături de aceştia, participau şi echipele breslelor meşteşugăreşti. În Transilvania, sub Habsburgi, conform unui regulament din 1759, membrii breslelor de meseriaşi erau obligaţi să lupte împotriva flăcărilor şi aveau atribuţii în funcţie de specificul profesiei. Regulamentul a fost completat de către magistraţii fiecărui oraş, în concordanţă cu realităţile locale. De exemplu, fiecare regiune urbană din Braşovul anului 1800 trebuia să-şi formeze câte un detaşament de intervenţie, dotat cu cele necesare. Totuşi, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în oraşele şi satele transilvane încep să apară formaţiuni de pompieri voluntari, cu un statut bine definit şi o structură riguroasă. Unele dintre ele, precum cea din Gherla, sunt active şi în zilele noastre.

ISTORIC Odata cu revolutia industriala, orasele devin centre economice puternice, cu nevoie de forta de munca specializata. Modernizarea urbana aduce noi domenii de activitate si se dezvolta serviciile de lupta impotriva incendiilor. In secolul al XIX-lea, marile orase europene dispun de de unitati de pompieri bine organizate si dotate, capabile sa faca fata misiunilor din ce in ce mai diversificate. Asemenea organizari au aparut si in spatiul romanesc. Acestea se aflau sub autoritatea organelor administrative ale marilor orase din Muntenia si Moldova, în principal la Iasi si Bucuresti, dar si din Transilvania. Însa, eficienta respectivelor servicii era mult diminuata, fie din cauza slabei organizari si motivatii pentru pregatire si interventie, fie din cauza dotarii precare si inexistentei unor reglementari clare în domeniul prevenirii incendiilor. Mai ales în Muntenia si Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglementarile impuse de Cancelaria Aulica de la Viena.

ISTORIC Un motiv, dintre cele mai serioase pentru organizarea temeinica a apararii împotriva incendiilor, l-a constituit declansarea, din neglijenta sau din cauza trupelor de ocupatie pe timpul deselor razboaie dintre imperiile vecine, a unor mari incendii care au devastat multe din orasele tarii, sinistre în fata carora comunitatile asistau neputincioase. Pacea de la Adrianopole, din anul 1829, încheiata în urma razboiului ruso – turc, consfintea obtinerea unei relative autonomii a Tarilor Române fata de Imperiul Otoman si intrarea lor sub protectorat rusesc. Consecvent politicii sale externe, Imperiul Tarist nutrea speranta înglobarii treptate a celor doua principate (începutul îl facuse cu Basarabia, la 1812). Totusi, masurile luate de administratia ruseasca în Muntenia si Moldova vor pregati terenul pentru emanciparea acestora. Printre înnoirile aduse de Regulamentele Organice, înfiintarea primelor nuclee ale armatei nationale s-a impus ca una dintre cele mai importante. Aceasta realizare a constituit suportul cel mai temeinic pentru aparitia armei pompierilor. Ineficienta organizarilor anterioare ale activitatii de stingere a incendiilor – în special de la nivelul celor doua capitale, Bucuresti si Iasi - au determinat cautari pentru gasirea unei structuri eficace, de tip militar. În acest mod, se rezolvau problemele legate de disciplina, pregatire, dotare, interventie rapida, precum si alte greutati. Ideea de organizare militara a pompierilor i-a apartinut generalului rus Starov, aflat în Muntenia. Initiat la 1833, proiectul de organizare, Formiruirea comandei de foc supt numire de roata de pompieri pentru orasul Bucuresci, va fi aplicat de catre principele Moldovei, Mihail Grigore Sturza, la Iasi, doi ani mai tarziu. Astfel, in 1835, „roata de pojarnici” de la Iasi, cu un efectiv de aproape 100 de oameni, isi intra in atributiuni. Caracterul militar al formatiunii provenea din însasi denumirea ei, „roata” corespunzând structurii si organizarii companiei, ca subunitate tactica. De asemenea, existenta unei cazarmi în care functionau reguli militare, personalul ce provenea de la celelalte unitati si care îsi mentinea gradele, uniforma, obligatiile si drepturile aferente, similare cu cele din armata, instructia cu specific militar si profesional, precum si dotarea cu armament de infanterie sunt argumente care confirma ideea structurii si organizarii militare a primei unitati de pompieri din Iasi.

ISTORIC La Bucuresti, o asemenea structura apare 10 ani mai târziu, în 1845, efectivele sale fiind sensibil mai mari decât ale companiei din Iasi, dupa cum si capitala Tarii Romanesti era mai întinsa si mai populata decât cea a Moldovei. Cei aproape 300 de pompieri militari bucuresteni aveau sa infrunte flacarile distrugatorului incendiu izbucnit la 23 martie 1847 - supranumit Focul cel mare - sinistru care, prin dimensiuni, este unic în analele Bucurestilor. Prezenti la datorie, pompierii militari „luptând cu barbatie si râvna, ... ajutati de infanteristii Regimentului 2, de ostasi din cavalerie, au fost nevoiti doar sa se margineasca la protejarea cartierelor orasului situate în afara cercului de foc". Printre victimele prapadului s-a aflat si un ostas pompier, al carui trup carbonizat s-a gasit langa resturile bisericii Lucaci. A fost primul, dintr-un lung sir de eroi pompieri , care si-a dat viata pentru a o salva pe cea a semenilor sai.

ISTORIC Anul revolutionar 1848 va consacra pentru totdeauna virtutile patriotice, inclusiv sacrificiul suprem, - pentru idealurile democratiei si independentei - ale pompierilor militari. La 13 Septembrie 1848, sângele ostasilor pompieri din Bucuresti si al infanteristilor a înrosit cazarma din Dealu Spirii si împrejurimile sale. Toate sursele istorice apreciaza în unanimitate ca majoritatea jertfelor, din cei peste 100 de morti si tot atâtia raniti, au fost date de pompieri. Un sir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor. Veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima decoratie militara româneasca - Pro Virtute Militari, înfiintata de marele domn al Unirii de la 1859, Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoastere a eroismului pompierilor, data de 13 Septembrie 1863 a fost aleasa pentru înmânarea noilor drapele de lupta catre ostire. Batalionul de Pompieri Bucuresti, înfiintat înca din 1861, a primit primul drapel de lupta chiar din mâna domnitorului.

ISTORIC *Recunoasterea faptului ca momentul 13 Septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative din traditiile de lupta ale armei pompierilor a fost unanima, indiferent de epocile istorice prin care a trecut tara. Drept urmare, ziua de 13 Septembrie a fost sarbatorita dintotdeauna ca fiind ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA. A fost oficializata prin Legea 121/1996 privind organizarea si functionarea Corpului Pompierilor Militari, dar si prin Hotarârea Guvernului 1490/2004 pentru aprobarea regulamentului de organizare si functionare a Inspectoratului General pentru Situatii de Urgenta. Niciodata capitolul din istoria nationala, dedicat anului revolutionar 1848, n-a facut abstractie, indiferent de vremuri, de sângeroasa si inegala confruntare dintre ostasii companiei de pompieri din Bucuresti si o coloana a armatei otomane invadatoare. Au cazut la datorie aproape jumatate din efectivele pompierilor, Dealu Spirii devenind, prin aceasta eroica fapta de arme, un simbol al jertfei si iubirii de tara.

ISTORIC Pe timpul domniei lui Cuza, pompierii au beneficiat de atentia sa deosebita. La fiecare inspectie, principele se declara multumit de modul cum se prezentau cazarmile si oamenii. Documentele consemneaza, în acei ani, trimiterea la Paris, pentru perfectionarea pregatirii, a primului ofiter de pompieri. Caracterul militar avea sa fie întarit prin Inaltul Decret Regal 702, din anul 1874, act normativ care modifica Legea pentru organizarea armatei. Pompierii vor intra în subordinea Ministerului de Razboi, constituindu-se ca unitati si subunitati în compunerea artileriei teritoriale. Batalionul de Pompieri Bucuresti devine divizion, iar companiile din Galati, Iasi si Craiova, baterii de artilerie. Totodata, celelalte unitati de pompieri încadreaza semibaterii si sectii. Jumatate din tunurile pompierilor-artileristi erau de asalt, calibru 152,4 mm, iar instructia se împartea în doua: artileristica si de specialitate.

ISTORIC Acest tip de organizare si pregatire isi va dovedi viabilitatea pe timpul Razboiului de Independenta, dintre anii 1877 - 1878. Militarii pompieri, în compunerea bateriilor de coasta, a bateriilor active sau a coloanelor de transport munitii, si-au adus contributia la asediul Vidinului, Rahovei si Plevnei. Jurnalele de operatii îi mentioneaza ca ostasi destoinici, plini de curaj si profesionalism. Eroismul unora dintre pompieri, precum capitanul Gheorghe Lupascu, a fost rasplatit cu cele mai înalte decoratii de razboi, românesti si rusesti - Steaua României si Crucea Sfântul Gheorghe.

ISTORIC In anul 1883, bateriile de pompieri-artileristi au trecut în subordinea regimentelor de artilerie, situatie care a durat pâna în anul 1912 când, prin Inaltul Decret Regal 2222, s-a înfiintat Inspectoratul Pompierilor Militari, cu maiorul Constantin Urlateanu la comanda. Procesul de reforma a institutiei stagneaza pe timpul Primului Razboi Mondial, dar va fi reluat odata cu numirea colonelului Gheorghe Pohrib in functia de inspector general al pompierilor. De numele acestui remarcabil ofiter (artilerist de cariera, dar mutat la pompieri din 1907) sunt legate cele mai însemnate realizari din istoria armei, printre care si prima lege de organizare si functionare a institutiei, aparuta in 1936. Prin pasiune si competenta a reusit ca, în scurt timp, sa îmbunatateasca dotarea pompierilor militari din orasele mari ale tarii cu cele mai performante masini de stins incendii (de regula, germane). Datorita lui Pohrib, au luat fiinta peste 50 de noi subunitati de pompieri. Printr-o ampla documentare, inclusiv în strainatate, colonelul Gheorghe Pohrib si-a adus contributia la fundamentarea si legiferarea conceptiei privind apararea pasiva (actuala Protectie Civila) a teritoriului. Legea 1245/1933 si Regulamentul nr. 10, de aplicare a acesteia, stabileau pompierilor atributiile de baza în organizarea, conducerea si desfasurarea apararii pasive a teritoriului. Începând cu anul 1933, în dotarea pompierilor militari se regasesc autospeciale, materiale si accesorii necesare salvarii persoanelor de sub darâmaturi, degazarii, ridicarii si distrugerii bombelor neexplodate, înstiintarii populatiei, primului ajutor medical etc. Pregatirea efectivelor proprii si a populatiei ia amploare, iar la exercitiile de aparare pasiva participa si cele mai înalte autoritati ale statului, inclusiv regele Carol al II-lea. Pe 28 februarie 1933, suveranul semneaza un decret ce punea in aplicare Regulamentul Apararii Pasive, document considerat actul de nastere al Protectiei Civile. Astazi, data respectiva reprezinta Ziua Protectiei Civile din Romania. Colonelului Gheorghe Pohrib, inspector general din 1920 pâna în 1937, i se datoreaza si aparitia primei reviste de specialitate a pompierilor, Buletinul Pompierilor Români. De asemenea, la 2 august 1929, Inspectoratul Pompierilor Militari se transforma în comandament de arma. Fostul artilerist a slujit arma pompierilor ca nimeni altul pana la el. Temeinicia si eficienta realizarilor colonelului Pohrib si-au dovedit, in scurt timp, viabilitatea. Pe durata celui de-Al Doilea Razboi Mondial, pompierii militari si-au îndeplinit în cele mai bune conditii misiunile. Bombardamentele i-au pus la grea incercare pe luptatorii cu focul. Memorabile raman interventiile acestora din anii 1943 si 1944, sub covoarele ucigatoare de bombe care au afectat marile orase ale tarii, fiind salvate nenumarate vieti si bunuri materiale. Unitatile de pompieri, in cooperare cu trupele germane, au protejat principalele rafinarii ale Romaniei atacate de aviatia anglo-americana. Totodata, in Bucuresti, au fost salvate de la distrugere cladiri-emblema ale orasului: Universitatea, Presedentia Consiliului de Ministri, Ateneul Român, Palatul Regal, Palatul Telefoanelor si Palatul C.E.C.

ISTORIC Pe timpul atacului aviatiei germane din 24 august 1944 au cazut la datorie cinci ostasi pompieri. Sacrificiile si lipsurile îndurate de populatie în timpul razboiului au fost resimtite, în egala masura, si de pompierii militari. Un ordin circular al vremii stipula ca, la masa trupei, se va da de trei ori pe saptamâna mamaliga în loc de pâine, se va renunta la felul doi pentru masa de prânz, iar în zilele de luni, miercuri si vineri, seara se va posti. Dupa anul 1940, în dotarea pompierilor nu s-a mai introdus nici o masina de stins incendii, toate eforturile fiind îndreptate catre dotarea armatei.

ISTORIC Sfârsitul razboiului gaseste unitatile de pompieri din Basarabia si Bucovina evacuate, în curs de evacuare, distruse sau desfiintate, cum s-a intamplat cu batalioanele din Odesa, Chisinau si Cernauti. In rest, situatia era la limita supravietuirii. Chiar si asa, putinele mijloace care le mai ramasesera, pompierilor militari, în special masinile de transport si caii, au fost rechizitionate de armata sovietica. În perioada care a urmat pâna la sfârsitul anului 1948, situatia a devenit disperata, mai ales în cazul unora dintre subunitatile de pompieri din Moldova. Amintim aici cazul sectiei din Husi, care nu mai dispunea de nici un fel de utilaj de stingere, pompierii acesteia fiind nevoiti ca, la un incendiu din 10 martie 1945, sa organizeze un „releu de galeti" pentru stingerea focului, operatiune care a durat sase ore si jumatate.

ISTORIC In domeniul organizatoric, perioada de dupa razboi debuteaza cu modificari importante. Astfel, în Ordinul Marelui Stat Major nr. 51.666, din 5 mai 1945, se stipula urmatoarele „Pompierii militari vor trece cu organizarea actuala la Ministerul Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea si situatiile armatei - Ministerul de Interne va prelua asupra sa dotarea, întrebuintarea si inductia acestui personal". Drept urmare, Comandamentul Corpului Pompierilor Militari redevine Inspectoratul General al Pompierilor, iar gruparea din Bucuresti se transforma in grup. Decretul-lege 2530 din august 1945, care stabilea cadrul de trecere a armatei române la conditii de pace, arata ca „Pompierii militari … nu mai fac parte din cadrele armatei, urmând a fi organizati ca institutie civila de catre Ministerul Afacerilor Interne”. În toamna aceluiasi an, începe încadrarea cu efective a subunitatilor din Ardealul de Nord, revenit în granitele tarii în martie 1945. La prevederile Decretului 2530 se revine dupa un an, prin Decretul-lege 1909, care stabilea ca „pompierii militari nu fac parte din cadrele armatei, însa ei se vor încadra cu personal de catre Ministerul de Razboi si Marele Stat Major”, fapt ce lasa deschisa încadrarea cu personal militar si nu se mai punea problema ca institutia sa devina civila. Astfel, tinerii încep sa fie încorporati direct la pompieri si nu mai provin de la Ministerul de Razboi, dupa erau instruiti în prealabil, timp de un an, în unitati apartinatoare acestuia. Asa se face ca, din seria a treia a contingentului 1946, pompierii primeau spre completare 3.500 de recruti. Faptul ca institutia pompierilor se afla în completa subordonare a Ministerului de Interne este demonstrat si de primele decizii comune, ale acestui minister, cu cele din industrie, agricultura, finante, mine, comert sau petrol, care reglementau organizarea prevenirii si stingerii incendiilor în cadrul respectivelor domenii. Dupa semnarea Pacii de la Paris, în cadrul masurilor pentru stabilirea fortelor armate, institutia se reorganizeaza pe 12 grupuri de pompieri, 29 de companii si 80 de sectii. Inspectoratul General al Pompierilor, împreuna cu Inspectoratul Jandarmeriei si Comandamentul Trupelor de Graniceri, se va regasi în cadrul unui „secretariat general pentru trupe” din Ministerul Afacerilor Interne (cu stat major, logistica, directie superioara pentru trupe etc.). Cu anul 1948, se deschide o noua etapa din evolutia institutiei pompierilor militari. Se pune problema existentei unei companii de pompieri în fiecare resedinta de judet (lucru ce nu s-a realizat decât peste 20 de ani, în 1968), dar vor fi organizate doua centre de instructie, la Bucuresti si Târgu Mures, iar cu prilejul centenarului Revolutiei de la 1848 s-a discutat, pentru prima oara, despre necesitatea infiintarii unui muzeu permanent al pompierilor, idee ce s-a materializat în 1963. Tot în 1948 reapare Buletinul Pompierilor Români - care îsi încetase aparitia în ianuarie 1944 - sub denumirea de „Paza contra incendiilor” (astazi revista „Pompierii Români”). Anul 1949 este important pentru revenirea la denumirea de Comandament al Pompierilor, efectivele grupurilor de paza contra incendiilor fiind de 225 de ofiteri, 349 de subofiteri, 22 de maistri militari si 5.347 de militari în termen. Dupa aparitia Legii 5/1950, privind organizarea administrativ-teritoriala a tarii, grupurile de pompieri capata denumirea de „servicii regionale de paza contra incendiilor” , structrui care vor deveni grupuri regionale în 1952, efectivele pompierilor militari de la nivelul acelui an fiind considerabil mai mari decât în 1949 (1.312 ofiteri, 3.055 de subofiteri si maistri militari, 360 de angajati civili si 10.508 militari în termen). De asemenea, esalonul de coordonare si control se transforma în Directia Pompierilor din Ministerul Afacerilor Interne. În septembrie 1953 se înfiinteaza inspectiile regionale de prevenirea incendiilor, iar pentru Regiunea Autonoma Maghiara Mures se constituie Serviciul Regional de Pompieri Târgu-Mures, al carui nivel de autonomie, însa, nu era similar cu al unitatii teritorial-administrative deservite. Anul 1955, definitoriu pentru reducerile de efective din Ministeru de Interne, afecteaza si trupele de pompieri. Sunt desfiintate 17 sectii de pompieri, iar companiile Bârlad si Stei devin grupuri regionale, in semn de pretuire pentru locurile de bastina ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si Petru Groaza. Totusi, cele doua grupuri n-au functionat decât doi ani. Numarul efectivelor se reduce drastic: de la 3.046 de subofiteri, la 1.797, iar al trupei de la 11.251, la 5.405. Diminuari de personal se opereaza si in randurile ofiterilor, de la 1.262 la 1.098. Perioada 1957-1967 este caracterizata prin stabilitate organizatorica. Functioneaza 17 grupuri regionale, cu 108 companii de foc, doua companii scoala si una de gospodarie.

ISTORIC Legea 57 din 1968, pentru organizarea administrativ-teritoriala a tarii, conform careia se înfiintau 39 de judete, marcheaza aparitia grupurilor judetene de pompieri si a Grupului de Pompieri al Municipiului Bucuresti. Dupa acest an, nu au mai avut loc modificari de substanta în organizarea pompierilor militari. Totusi, au aparut subunitati pe unele platforme industriale (în urma sinistrului de la Pitesti din 1974), Poligonul de încercari si experimentari de la Boldesti (tot în 1974), Scoala de ofiteri pompieri din Bucuresti (1976), devenita Facultatea de Pompieri, precum si Scoala de subofiteri pompieri de la Boldesti (1986). Este de mentionat ca ofiterii pompieri s-au pregatit, din 1948, succesiv, la Bucuresti, Oradea si Sibiu, iar subofiterii la Bucuresti (înca din 1931) si Câmpina. Momentul decembrie 1989 a deschis noi orizonturi si pentru pompierii militari. Apar noi acte normative. Cele mai importante au fost Legea 121/1996, privind organizarea si functionarea Corpului Pompieirlor Militari, si Ordonanta Guvernului 60/1997, aprobata prin Legea 212 din acelasi an. Au fost înfiintate peste 100 de subunitati de pompieri, iar ca urmare a diversificarii misiunilor, au aparut statii de interventie pentru pentru asistenta medicala si descarcerare. Prima de acest fel s-a constituit la Tg. Mures, rod al eforturilor doctorului Raed Arafat. În prezent, exista echipaje de descarcerare în toate judetele tarii. De mentionat ca noile subunitati au fost înfiintate pentru micsorarea timpului de raspuns la incendii si în alte tipuri de urgente, iar dotarea si efectivele acestora au fost asigurate, de regula, prin redistribuire. Un capitol important din evolutia armei pompierilor îl constituie asigurarea dotarii subunitatilor cu tehnica si utilaje de interventie. Pâna in 1945, pompele de stins incendii proveneau din afara tarii. Muzeul National al Pompierilor detine o bogata si interesanta colectie tehnica, ce reflecta evolutia asigurarii stingerii incendiilor în raport cu progresul tehnologic de-a lungul timpului. In perioada interbelica, industria româneasca producea o gama larga de accesorii pentru pompieri si, la sfârsitul deceniului patru, I.M.A.S.A - Arad a construit prima autopompa cisterna cu rezervor de 1000 litri de apa. In tara se mai fabricau stingatoare manuale „Pompier”, cu praf si spuma, având capacitati cuprinse între 50 si 200 de litri, precum si o pompa manuala cu un debit de 150 litri/minut si distanta de refulare de 27 de metri. Razboiul a încetinit, apoi a întrerupt productia autohtona pentru o pauza de zece ani, situatie deloc benefica pompierilor.

ISTORIC La sfârsitul razboiului, în dotarea pompierilor militari se mai aflau doar 149 de autospeciale si motopompe, vechi si cu multiple defectiuni, majoritatea descompletate, cu improvizatii si defectiuni la principalele sisteme si instalatii. Posibilitatile de reparare erau extrem de reduse, lipseau piesele de schimb, dificultate accentuata si de existenta a peste 18 tipuri de masini. Subunitatile din Bucuresti detineau 33 din totalul masinilor, la Iasi, Timisoara, Craiova, Alba Iulia si Tecuci se aflau câte patru, iar în celelalte subunitati maxim una sau doua autospeciale (cazul sectiei din Husi, amintit deja, era singular). Din cele 33 de masini si utilaje de stingere aflate în dotarea Batalionului Bucuresti, 18 erau autopompe cisterna (Mercedes-Benz si Magirus), sase erau autoscari mecanice (trei Magirus, din care doua de 45 de metri). Capitala mai detinea sase motopompe si trei autopompe. Pâna la 1948, aceasta dotare precara nu a suferit nici o modificare. Marele deficit a fost acoperit, în buna masura, la finele anului urmator, cu 100 de autopompe cisterna PRAGA, fabricate la Arad dupa licenta cehoslovaca. Acest model de autospeciala, cu cazanul de 2100 de litri, viteza maxima de 60 km/ ora, deservita de opt servanti si doi subofiteri, s-a aflat în serviciu timp de 15 ani. În anii 1949-1950, la Uzinele Vulcan din Bucuresti au fost asimilate si s-au fabricat 50 de autopompe cisterna SKODA 706, cu motor Diesel. Anul 1950 este marcat de începutul specializarii Întreprinderii Metalurgice „Banateana” din Timisoara în producerea de masini, utilaje si accesorii pentru stingerea incendiilor. Pâna în 1954, de pe banda de montaj a acestei uzine au iesit 400 de autopompe cisterna PRAGA R.N. Timp de sapte ani, aici s-au fabricat peste 2.000 de motopompe IMB-53. Din 1956, începe productia unor autospeciale de conceptie româneasca, tip S.R. (101, 104, 132, 114), construindu-se mai mult de 1.000 de autopompe cisterna si mai bine de 700 de alte tipuri: autotunuri pentru lucrul cu spuma, pentru praf si pulberi stingatoare, pentru evacuarea fumului si gazelor etc. Premiera absoluta pe plan national, în lume mai existau doar sase state care mai aveau în dotare asemenea autospeciala, a constituit-o fabricarea, pe sasiu S.R. 114, în 1971, a autospecialei cu jet de gaze, produs de un motor de avion cu reactie, destinata stingerii incendiilor de sonde. Ulterior, s-au mai construit si alte exemplare, pe sasiu Roman, iar comportarea lor a fost recunoscuta si elogiata si în exteriorul tarii. A doua etapa de dotare a pompierilor români începe dupa incendiul de pe platforma petrochimica de la Pitesti, din 1974, care a produs imense pagube materiale si pierderi de vieti omenesti. Perioada este importanta prin faptul ca s-a renuntat, aproape în totalitate, la folosirea masinilor cu motoare pe benzina. A fost redus la maximum importul si s-au produs autospeciale de capacitati mari si cu posibilitati de lucru multiple, cum ar fi cele cu patru substante de stingere. Pâna în anii ’90, industria româneasca a produs, pentru nevoi interne, dar si pentru export, aproximativ 3.000 de autospeciale. Tot in aceasta perioada, au fost fabricate 12 nave maritime si fluviale de stins incendii, precum si 20 de trenuri de prevenire si stingere a incendiilor (PSI), cu dotare complexa si performante de lucru dintre cele mai înalte. La nivelul anilor '80, tehnica de lupta a pompierilor militari era complet înnoita. Am amintit deja câteva repere ale evolutiei institutiei pompierilor în plan legislativ. Abordarea problemei din acest punct de vedere trebuie sa faca trimitere, în mod necesar, la doua importante momente: 3 aprilie 1936 când, prin Inaltul Decret Regal 815, a fost promulgata Legea privind organizarea pompierilor si 16 octombrie 1996, data aparitiei Legii 121, de organizare si functionare a Corpului Pompierilor Militari. În cei 60 de ani, care despart cele doua acte normative, sunt de mentionat o serie de reglementari. Cele mai semnificative au fost decretele 167/1974, 232/1974, republicat în 1978, 277/1979, precum si o serie de hotarâri ale Consiliului de Ministri (190/1951, 169/1963. 1653/1974 etc). Importante au fost si unele decizii prin care s-a sporit numarul efectivelor si s-au înfiintat noi subunitati de pompieri.

ISTORIC La data de 15 decembrie 2004, Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari, impreuna cu unitatile sale, fuzioneaza cu structurile din compunerea Comandamentului Protectiei Civile, rezultand Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta, inspectorate judetene si cel al municipiului Bucuresti. Cele doua institutii comasate au mai functionat împreuna între anii 1933 si 1945. Fuziunea a fost prevazuta prin Ordonanta de Guvern 291/2000, care nu a putut fi aplicata din cauza anumitor imperfectiuni, apoi de catre Ordonanta de Guvern 88/2001, act normativ completat si modificat în mai multe rânduri, ultima adaugire importanta fiind facuta prin Ordonanta de Urgenta 25/2004, aprobata si modificata prin Legea 329/2004. Aceasta a suferit, la rândul ei, modificari prin Ordonanta de Guvern 191/2005. Aplicarea Ordonantei de Guvern 88/2001, cu suita de modificari si completari, n-ar fi fost posibila fara stabilirea conceptiei si a cadrului general, dar specific, de organizare si functionare a Sistemului National de Management al Situatiilor de Urgenta. Acest fapt s-a realizat prin Ordonanta de Guvernul 21/2004, modificata si aprobata de Legea 15/2005, precum si de o serie de hotarâri ale Guvernului României din 2004, cele mai importante fiind nominalizate la capitolul destinat principalelor reglementari de organizare si functionare a Inspectoratului General pentru Situatii de Urgenta si a serviciilor de urgenta profesioniste si voluntare, precum si de atributiile legale care revin acestora si altor autoritati centrale si locale în managemntul situatiilor de urgenta. Toate acestea, precum si asimilarea standardelor europene în domeniile apararii împotriva incendiilor si protectiei civile, fac din institutia serviciilor profesioniste de urgenta din Romania una compatibila cerintelor Uniunii Europene.